E o toamnă ruginită și
însingurată,
Iar noaptea pleacă târziu
în ale zorilor brațe –
Ombre și lumini valsează în
valurile norilor;
Iar din crug descind
siluete de rouă
Și bat la poarta de smoală
a străzii,
Cătând să ceară audiență la
țărână.
Pe stradă se preumblă spițe
de aluminiu
Legate de pânze... negre,
albe, colorate;
Mireasma proaspătă a cafelelor
Respiră sacadat
Prima gură de poluare a
zecilor
Tobe de eșapament
înghesuite
Pe fiecare centimetru
pătrat
Al intersecției.
Din când în când, un cuvânt
dogit
Salută o slovă jună și
zglobie,
Ca apoi să urmeze o
sărutare a tăcerii...
Sirenele sar din oceanul
mulțimii
Și ademenesc răspunsuri în
taine,
Unde le încătușează în
nenumiri;
Un schelet își poartă
cărnurile în revelații,
Din stație în stație...
prin stații...
Poate-poate peregrinagiul
pios
Îi va returna înzecit
timpul pierdut.
Neantul e senin și nărăvaș,
Iar zorii se pierd în
plumbul zilei,
Treptele de marmoră neagră
Exorcizează siluetele de
rouă,
Iar în ritualul de băltoci
lepădate
Se simte delirul
efervescent
Al unei fee numite răceală,
În burlești chimere de
grade măsurată,
Pe o toamnă ruginită și
însingurată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu