XLVIII (La terasă de o oră jumate)

La terasă de o oră jumate, unii vin și alții pleacă,

Dar apoi, pe înserate, alții la vin și unii la o cinzeacă...

Și toate sunt  însumate în asfințitul violet ce va să treacă –

În iarbă iubiri și lalele sunt fumate, în lac chimere seacă,

În ceruri stele-s înecate, zeii cu Haos vor sa se întreacă

Și, din lanțuri ferecate, în templul păgân o preoteasă greacă...

Slove fermecate într-un rit păgân... Nimfe asupră-mi se apleacă

În păcatele parfumate ce abia acum încep să se petreacă,

Vreme ce la terasă, de o oră jumate, unii vin și alții pleacă.

XLII

Un senin turbat, plin de speranțe,

Se lănțuie în horă cu tinerețea mea. Eu,

Orfan de ceruri, lepăd pământuri

Muzelor ce îmi trimit bătrânțea, tu,

La odihna invernală veșmântată în cireși.

Dorințe de dincolo de infinitul nepătruns

Revin cu decadența umbrelor de senin violet,

Pentru înfăptuirea neființelor supuse slovei.

Închinăciune vecinică lor, de vor descătușa

Daimonul angelului decăzut ce stă crucificat

În lumina cărnurilor deprimate de atâta senin.

XLI

O lacrimă, spintecată pe tăișul zâmbetelor,

Se ascunde în sufletul ei bolnav de el

Râde și plânge, surâde și suspină,

Cerul e tot un sânge, de fantasma lui ea s-anină.

Un colb de stele s-așterne peste poteci și drumeți,

În zodia ielelor se plumbuie o baladă la han,

O criptă își ademenește pețitorii muribunzi,

Iar ea îl picură pe el vâscos peste poteci și drumeți...

Ea se preschimbă în fidea și se îngroapă abisal în laptele lui,

Universul hămesit îi devorează cu neantul și preaplinul său...

Dalbul păgân al contopirii se eclipsează în tenebra lui Eros

Ce îi renaște despletiți într-o nouă înfățișare...

Un lament surd al unui corb afon îi cheamă spre destin.

Desăvârșită e chimera lacrimei spintecate pe tăișul zâmbetelor,

Ea s-ascunde nepristan în sufletul ei bolnav de el,

Râde și plânge, surâde și suspină... Fidea cu lapte!

XL

O lalea violet, pe corpul nimfei trandafiriu,

Străpunge sufletu-i livid ce odată era viu,

Neantul îi topsichează anima întru a ei goliciune –

Sacrament de sărut profan; leapăd o-nchinăciune

Și o scobor pe tulpina lalelei,

Așternând-o precum un văl catifelat

Peste grădina edenului nimfei.

O icoană plumbuită în ființa ei

Se reflectă în oglinda cerului înstelat,

Căutând sfinte păcate pe ale sale alei.

O cătare

Își căuta cazare

În a mea zare –

Idilică exorcizare...

Imortalizare...

În pastel de chimere din slove-n ruină

Se cutremură monumentul de supt zeii sluți.

Un angel decăzut, în vene i se plimbă o ea divină,

E geamănul meu lichefiat în noi renăscuți.

Eu de mine,

El de sine,

Eu de el și sine de mine

Izbăviți...

Ispitiți

De o lalea violet, pe corpul nimfei trandafiriu...

Îi străpungem sufletul livid și zâmbetu-i e viu.