duminică, 14 februarie 2016

V




Cărnurile nopții dimineața le desprinde
Iar pe muritori în haos de sine îi ademenești

Nepomenite în ale cețurilor oglinde
Sunt miasme de sfinte păcate grotești
Te uită cum din ele ies a te cuprinde
Brațele nimfelor păgâne ce dorești
Momentul a opri și eternitatea a întinde
Supt chimera desfrâului nimfelor magic te blagoslovești
Pe altarul de marmură neagră sacrificiul se pretinde
Și fantasma ta spune că ți-l dorești

Cărnurile nopții dimineața le desprinde
Iar pe muritori în haos de sine îi ademenești

Un daimon apoi animi prăduie spre a le vinde
Cu seninătatea inocentă a straielor sărbătorești
Când un gând cangrenat în uraniu i se-aprinde
„Uită să le mai spui că ești,
Mai bine în tenebre descinde...
Suntem înconjurați de proști
Și sila zilnic ne cuprinde!”

Pe muritori în haos de sine îi ademenești
Iar cărnurile nopții dimineața le desprinde

joi, 11 februarie 2016

IV



Un lament ruginit cuprinde odaia –
E o veselie funebră a răposatului amor.
Pleci... Îndată ți se mistuie văpaia,
Lăsându-l cu muzele și tu învățând ce e dor.

Iarna a sucombat supt tăișul de verde crud;
Plouă cu raze de soare livid peste hanul din crâng.
El pictează în meșteșugite slove al muzelor nud...
Vrerea-ți, anima-ți, rațiunea-ți pe rând se frâng.

În noaptea sfintelor păcate el este vesel și aftonit,
Plouă peste crâng și lamentul potopește odaia.
Îl va bântui fantasma care odată l-a iubit.
Din potopul lacrimilor tale renaște ploaia.
Oh, lamentul nu se mai oprește!
El în abisală pribegie pleacă...
Ploaia de soare spre tine îl biciuiește
Și setea de tine îl seacă...

Ajuns la capăt de drum,
I se va revela cum
În alte lumi pot să treacă,
Atât dorul,
Cât și amorul...
Iar el va rămâne saharian cu muzele să petreacă.

III



Ninge peste cimitirul denudat.
E noaptea sfintelor păcate,
Iar printre ale bufnițelor șoapte
Corul corbilor cântă colinde.

Geru-i de plumb și cade apăsat
Peste cripte de animi secate.
Fantasme hoinăresc la miez de noapte,
Iar ninsoarea, și pe ele, le surprinde!

Dar, iată un repausat
Ce se ridică din odăile betonate!
În noaptea sfintelor păcate
Te caută... te află... te cuprinde...
Nimfă a nopții ce un poet ai încătușat
Ascultă, printre ale bufnițelor șoapte,
Sonata lunii supt care l-ai sărutat
Și justă dezdăunare degrabă pretinde.

Căci printre pomii ujujiți liniștea se vinde,
Când aedul repausat dupe muze se întinde...
Păcate... în noapte... printre șoapte...
De care nu ai aflat...
Ninge peste cimitirul denudat...

II



Când ploaia se revoltă
Și simt pașii afundați în gânduri,
Privesc a văzduhului boltă –
Zâmbet nituit de lacrimi pe scânduri.

Daimonul meu alene se duce,
Între două fulgere și-un tunet,
Spre muza ce-l seduce...
Sărutul lor în ploaie... un răsunet!

I



Cu un sărut stranic te-am otrăvit,
Ferecând amorul ce-ți cură în vene.
Te temi ca rezonul să nu închidă ale sale gene,
Dar este tardiv – roabă vagabondului sărut te-ai dăruit.

În săvârșie apoi buzele tale cercetară șoptit
Să se aprindă iară la a sărutului cremene,
Pasiunilor și amorului slobod să le fie el germene.
Dăinui-vei, însă, ca fantasmă a unui sărut ce odinoară la tine a pribegit...